Trompe l’oeil

Un el și-o ea care-ar fi putut fi oriunde, pentru că totul e clar până la durere, mai puțin împrejurimile. Fundal difuz, ca o ceață de Monet sub care poate fi orice.

Pâcla de lapte ascunde o piațetă cu oameni înșirați, care se uită la mozaicul pătrat și gri de sub tălpi și inspiră cu poftă puțină moarte din țigări plictisite. Apoi pâcla se rupe-n fâșii subțiri și levitează peste o vale imensă și verde, pătată de stânci rostogolite printre flori și jnepeni, și amintiri dintr-o viitoare viață. Se leagănă și se adună într-o cameră albă, apoi pe un vânt însorit și înghețat, iar după plutește senină pe o stradă veche, care există pe hartă numai pentru că într-o seară te-am văzut acolo.

Imaginea e puțin descentrată, ca de obicei, dar punctul de fugă își înfige toți pixelii în creier și printre coaste. Deși nu e nimic spectaculos: e o imagine în care aparent  nu se întâmplă nimic, un instantaneu al spațiunului nemișcat dintre ei. Deci o imagine despre  un gol; care e, de fapt, o imagine despre totul.

Somn

Habar n-am de ce-am dormit atât de bine. Dacă mi-aș aminti ce-am visat, aș zice că probabil și-au băgat coada căluții de mare. Sau valurile, cu convulsiile lor albe care porneau de departe, iar când se apropiau de nisip, îmi explodau în ochi cu un dans drăcesc de stropi care zâmbeau și mă mușcau de piele.  Zâmbeam  și eu mușcăturilor sărate și deschideam ochii pentru următoarele, și tot așa. Când am obosit, m-am întors cu fața la cer – se așternuse ca o pătură adâncă presărată cu firimituri de soare care ațipiseră și stăteau să cadă în mare. Miroseam algele și mă minunam de grațiosul lor balet verde asurzitor. Aproape că mă-nveleam cu valurile care se târau pe furiș până la câțiva centimetri de mine și mi-era dor de ceva ce n-am întâlnit încă și n-o să știu să uit vreodată.

Încă

Mă țineai între gene,

iar eu nu știam

cum să mă-ntind,

cum să mă lungesc,

să mă contorsionez,

ca aerul care ți-a trecut prin plămâni

să mă mângâie

pe pleoape

sau pe urechi

sau pe oriunde.

Îmi picura sânge de pe buze și din pori,

iar tu alunecai

ca o prișniță

și te așterneai

peste sufletul meu.

Mi-e bine și fără tine, dar port încă

pe gât și pe puful dinspre ceafă

respirația ta, ca pe cel mai ciudat

și fragil pandantiv.

F

Fericirea nu-i nicidecum un lucru mărunt, cum zic unele versuri.

Nu-i nici himera, nici morgana. Și nu-i nici imposibilă sau negăsibilă.

Fericirea mea e când, de la o atingere, pielea zâmbește cu toți porii; când totul tace, în afară de două inspirații și două expirații.

Fericirea mea e când suflet se mângâie cu suflet.

Nici așa, nici altminteri

Se pare că nu se poate să trăiesc cu tine. Și nu pot să trăiesc nici fără tine, și nici nu vreau. Chiar dac-aș vrea, oricum n-aș putea. Câteodată am senzația că te-ai ascuns în colțișoare pe care nici eu nu mi le știu și, de-acolo, îmi zâmbești și mă îmbrățișezi pe furiș; alte dăți simt că mi te-ai infiltrat în vene și curgi prin mine încontinuu. Uneori curgi lin, aluneci și mă mângâi pe dinăuntru și mi-e mai mult decât bine. Alte dăți mă zgârii ușor, îmi muști carnea pe dinăuntru și nu mă lași să dorm.

Ador omniprezența “în”-ului, detest imposibilitatea “cu”-ului. Capcană înnebunitoare.

Cu coada ochiului

Ăsta ar fi putut să fie un sms fâstâcit și stângaci. Sau un mail cu un conținut complet nepotrivit pentru un mail. Un gând trimis aiurea, mult după ce-am stins lampa și cu puțin înainte ca  genele să se-mbrățișeze buimace peste idei. Ar fi putut să fie o producție pseudo-poetică-în-proză-de-amor. Dar nu e. E doar un stol de cuvinte care-și caută nordul și care probabil or să se-ncurce-n propriile pene.

Încă nu prea știu cum să reacționez la bine. E ceva atât de fin și fragil în textura lui, încât mi-e teamă că dacă recunosc că-l simt sau văd, doar sunetul gândului sau al cuvântului o să-l sperie și o să-l destrame. E ca atunci când stai pe-un vârf de munte, te uiți la cer și la nori și la vântul din iarbă și la un moment dat îți dai seama că puțin mai sus, dar foarte aproape de tine, e o capră neagră superbă care-și vede de treaba ei, chiar dacă știe că tu ești acolo. Când o vezi, te bucuri, și chiar dacă vrei  să n-o sperii, nu poți să n-o privești insistent sau să mergi spre ea. Și-atunci fuge, mereu fuge.

Eu vreau să stea cât mai mult, așa că o simt cu toate simțurile, dar o privesc numai cu coada ochiului și-aproape că-mi țin respirația.

Degetele tale. Îmi plăceau atât de tare și-mi făceau așa bine, că n-am vrut să spun nimic. Mi-era prea frică c-o să te oprești.

Dor

Nu prea-mi amintesc vreodată de plămânii și de măselele mele. Sau de inimă și păr și de piciorul stâng.

Sunt prea mult parte din mine ca să mă sinchisesc de ele. Le iubesc, dar sunt prea ale mele, așa că uit de ele.

Mi-amintesc numai când mă dor.

Așa și cu tine; ești atât de mult parte din  mine, aproape că te uitasem.

Azi ai început să mă dori.

În casă

Unul dintre ei,

dintre cei după care închideam ușa ușor, în timp ce le ștergeam cu privirea urmele pașilor de pe cimentul din hol,

dintre cei care se întorceau în ușa blocului și-mi zâmbeau cu ochii lucioși și injectați:

- “Ai grijă de tine. Și…știi tu”,

iar eu dădeam din cap, zâmbeam împăcată că da și știam că pielea mea o să mai miroasă așa în anotimpul viitor, la anul sau niciodată;

unul dintre ei mi-a spus într-o noapte,  mai demult, că dă mereu telefon acasă, cu o oră înainte să ajungă: “Nu se știe niciodată, și ca să evit momentele penibile…”

Am râs. Mi s-a părut o  tâmpenie înțeleaptă.

În seara asta patru oameni din jurul meu au sunat acasă, să spună că vin: “Că doar așa se face, să n-avem surprize”.

“Nu, dragule, am mâncat. Te rog doar să faci cald, aici a fost cam frig.”

Avantaj eu: nu consum minute inutil, cu conversații frivole, nu încurc programul nimănui, nu trebuie să-mi gătească nimeni, sunt independentă – ce dacă îngheț? Nu stau cu grijă, nimicul e safe…

Mi s-a făcut frig și mă uitam la telefon ca proasta. Eu n-am pe cine s-anunț. Pe mine m-a așteptat o andivă pe jumătate stricată, o centrală oprită de vineri dimineață și o cămăruță cu un vag ecou.

Pentru că eu mă întorc mereu în casă, nu acasă.