Ăsta ar fi putut să fie un sms fâstâcit și stângaci. Sau un mail cu un conținut complet nepotrivit pentru un mail. Un gând trimis aiurea, mult după ce-am stins lampa și cu puțin înainte ca genele să se-mbrățișeze buimace peste idei. Ar fi putut să fie o producție pseudo-poetică-în-proză-de-amor. Dar nu e. E doar un stol de cuvinte care-și caută nordul și care probabil or să se-ncurce-n propriile pene.
Încă nu prea știu cum să reacționez la bine. E ceva atât de fin și fragil în textura lui, încât mi-e teamă că dacă recunosc că-l simt sau văd, doar sunetul gândului sau al cuvântului o să-l sperie și o să-l destrame. E ca atunci când stai pe-un vârf de munte, te uiți la cer și la nori și la vântul din iarbă și la un moment dat îți dai seama că puțin mai sus, dar foarte aproape de tine, e o capră neagră superbă care-și vede de treaba ei, chiar dacă știe că tu ești acolo. Când o vezi, te bucuri, și chiar dacă vrei să n-o sperii, nu poți să n-o privești insistent sau să mergi spre ea. Și-atunci fuge, mereu fuge.
Eu vreau să stea cât mai mult, așa că o simt cu toate simțurile, dar o privesc numai cu coada ochiului și-aproape că-mi țin respirația.
Degetele tale. Îmi plăceau atât de tare și-mi făceau așa bine, că n-am vrut să spun nimic. Mi-era prea frică c-o să te oprești.
Sunt, visez...
