Un el și-o ea care-ar fi putut fi oriunde, pentru că totul e clar până la durere, mai puțin împrejurimile. Fundal difuz, ca o ceață de Monet sub care poate fi orice.
Pâcla de lapte ascunde o piațetă cu oameni înșirați, care se uită la mozaicul pătrat și gri de sub tălpi și inspiră cu poftă puțină moarte din țigări plictisite. Apoi pâcla se rupe-n fâșii subțiri și levitează peste o vale imensă și verde, pătată de stânci rostogolite printre flori și jnepeni, și amintiri dintr-o viitoare viață. Se leagănă și se adună într-o cameră albă, apoi pe un vânt însorit și înghețat, iar după plutește senină pe o stradă veche, care există pe hartă numai pentru că într-o seară te-am văzut acolo.
Imaginea e puțin descentrată, ca de obicei, dar punctul de fugă își înfige toți pixelii în creier și printre coaste. Deși nu e nimic spectaculos: e o imagine în care aparent nu se întâmplă nimic, un instantaneu al spațiunului nemișcat dintre ei. Deci o imagine despre un gol; care e, de fapt, o imagine despre totul.
Sunt, visez...
